Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe 26 aprilie 1986, noaptea, la ora 1.23, exploda reactorul 4 al centralei nucleare de la Cernobîl, unitate aflată pe teritoriul Uniunii Sovietice, în prezent - Ucraina. Deflagrația principală s-a produs la corpul de generare a aburului sub presiune care a declanșat, mai apoi, o serie de explozii și deteriorarea totală a „miezului” nuclear al reactorului. Clădirea a fost distrusă, iar în atmosferă, în urma exploziei, au fost injectate cantități uriașe de material radioactiv. De câteva sute de ori mai mari decât cele emise în urma exploziei bombelor de la Hiroshima sau Nagasaki.
Norul radioactiv a „prăjit” toată vegetația din jurul Pripiatului (orașul din apropierea centralei nucleare) și a migrat către vestul Europei, unde, în multe țări, oamenii au primit recomandări să rămână în case, ori au primit tratament profilactic cu pastile cu iod.
După explozia și incendiul de la reactorul 4, au urmat câteva zile de cumpănă pentru Europa: exista varianta ca „miezul” nuclear să explodeze din nou, exista varianta ca din pricina aburilor proveniți de la apa scursă din pompele speciale ale reactorului să se producă o explozie mult mai puternică, exista și varianta ca resturile încinse ale reactorului - ca o lavă - să topească fundația centralei și să se scurgă în Nipru. În toate cele trei variante, evaluările Moscovei arătau că Ucraina ar fi fost ștearsă de pe fața pământului, la fel o parte din Belarus. Iar Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, România, Bulgaria, cam tot ce însemna estul Europei, ar fi devenit de nelocuit pentru sute de ani. Sursele contaminate de apă ar fi distrus vegetația, fauna ar fi fost afectată grav, lipsa hranei ar fi creat haos. Nu a existat o estimare a victimelor. Cifrele mari îi înspăimântau până și pe liderii de la Kremlin, care începuseră, deja, evacuarea zonelor afectate de radioactivitate. Mai târziu, în aceste zone din apropierea reactorului, numărul cancerelor a explodat.
La Cernobîl au lucrat, pentru îndepărtarea efectelor exploziei, mii de oameni. Li se spunea „lichidatori”. Au fost aduși din toată Uniunea Sovietică. Mulți au fost trimiși, practic, la moarte: au primit ordin să intre în interiorul reactorului pentru a închide pompele de apă avariate, au curățat cu lopețile resturile de material radioactiv, au efectuat lucrări sub reactor pentru injectarea cu azot lichid - metodă de răcire a „miezului”.
Mihail Condrea și Alexandru Dutca sunt din Republica Moldova și sunt doi dintre lichidatorii care au fost trimiși la Cernobîl, după producerea accidentului nuclear. Unul a ajuns la centrala nucleară a doua zi după producerea dezastrului, celălalt, a fost trimis în zona de excludere - o zonă de 30 de kilometri împrejurul reactorului, puternic contaminată, părăsită și acum - un an mai târziu. Poveștile lor sunt cutremurătoare.
În „detașamentul morții”
„Când am ajuns la Cernobîl era pârjol. Pământul era roșu, animalele mureau cu spumă la gură. Habar nu aveam ce s-a întâmplat, ne-au ridicat la două noaptea. Credeam că e acțiune, că a dictat Gorbaciov... atunci erau multe activități d-astea, cu lupta împotriva alcoolului. Dar ne-am trezit în Ucraina, la centrala nucleară”.
Mihail Condrea avea 29 de ani în 1986, era locotenent și se afla la la Kiev, la cursurile Școlii Superioare de Perfecționare a Ministerului de Interne al URSS.
Prima acțiune a unității lui Condrea la Cernobîl a privit evacuarea populației din localitățile din jurul centralei nucleare. S-au gândit că scapă ușor. Dar de la ajutorarea bătrânilor și recensământul animalelor care supraviețuiseră norului radioactiv, au ajuns să încarce elicopterele care lucrau pentru stingerea incendiului. În final, ofițerul a ajuns chiar în clădirea reactorului. Eroul moldovean a făcut parte din unul din „detașamentele morții” - echipe de ofițeri trimise să scoată apa din rezervorul reactorului. Intrau câte unul, în labirintul centralei, mergeau pe pipăite. Doi nu au mai ieșit întregi - „le-a bufnit sângele”. „În cazul în care uraniul ar fi intrat în reacție cu apa asta, «tejolaia voda» îi zicea, ar fi avut loc o explozie cu un radius de 500 km pe care n-ar mai fi rămas nimic. Ne ziceau specialiștii că dacă mai explodează o dată nu mai găsim Bulgaria pe hartă. România? Nici atât. Moldova? Ar fi fost în cosmos!”.
Pîrjolul roșu
Mihail Condrea își aduce aminte de alarma din 26 aprilie și parcă se zgribulește. Își pune mâinile cruce pe piept și privește la teancurile de decorații și însemne. Cutiile cu medalii acoperă o masă pentru șase persoane, lucesc în lumina lămpii. Sunt galbene, au panglică negru-galben. Au fost primite și de la guvernul Republicii Moldova, și din partea Ucrainei. Mai sunt și însemne ale URSS. Ultimele îi aduc aminte eroului cum a plecat spre reactorul distrus. Și începe povestea.
„Noi am scăpat o Europă întreagă. A început așa. Eram ofițer, în grad de locotenent major. Ne-au ridicat la ora 2 noaptea. La unu și douăzeci a fost explozia, la ora două ne-au ridicat. Ne-au zis: Mergeți la Cernobîl. Dar nu ne-au zis de ce”.
Eroul privește adânc în celelalte diplome și „vede” ce s-a întâmplat, parcă ar fi fost ieri: „Ne-au echipat. Să avem protivgaz - mască de gaze și compet chimic. L-am purtat, dar degeaba. Erau în plus. Masca? Acuș vă spun. În masca aceea mai mult de două ore nu trăia nimeni. Vă spun, ca militar. Și acolo era un pârjol, pământul era roșu. Eu am văzut cu ochii mei cioara asta, de zici că trăiește 300 de ani, corbul. La 11 am văzut-o cum scotea spume din gură. La ora 13.00 era moartă. La fel, și un câine. Radioactivitatea de acolo era groaznică. Totul era mort. Ca să scape, lichidatorii se tratau cu alcool. Deși era legea lui Gorbaciov anti-bețivi, uite așa intrau ăia în Cernobîl cu sacoșele de alcool”.
„Aveți două minute să dovediți”
Eroul moldovean își continuă povestea: „Pe data de 29 am evacuat Pripiatul. Ăsta a fost primul. Au urmat Novosiperici, și tot așa pe o rază de 30 de kilometri. Zona de excludere. Am evacuat populația, pe cei cu probleme mai întâi: bătrânii, cei care nu puteau merge, copiii. Apoi, ne-au trimis să numărăm animalele - porci vite. Le-au încărcat și au fost trimise la combinate de carne!”. Militarul nu știe cum de au fost trimise animalele care primiseră doze mari de radiații către procesare. „Și eu am luat doze de radiații. Cea mai mare a fost când încărcam vertalioatele (elicopterele, n.n) cu nisip, barențium, zinc, ca să pună o pojghiță deasupra reactorului. Erau atunci 500 de grade. Și se eliminau nuclizii care contaminau radioactiv zona. Mai târziu, prin 22 mai, au dat o bombă - vacumnaia îi zicea - ca să cufunde resturile mai în adânc”.
Radioactivitatea în care a lucrat lichidatorul moldovean ucidea totul în jur. Încet și urât. „Asta e o armă pe care nimeni nu o simte. E un inamic care nu-l știi, care te distruge. Pripiatul era un orășel nou, frumos, tocmai înfloriseră copacii. Nu exista miros. Ori florile de cireș nu mai miroseau, ori eu îmi pierdusem mirosul. Pământul - pârjolit, roșu. Era ca o ceață. Și mureau animalele și pădurea. Atât”.
Apoi a venit ordinul ca ofițerii aduși de la Kiev să intre în iadul radioactiv: „Era rezervorul ăsta cu apă, nu trebuia ca uraniul să intre în contact. Cu costumul chimic am intrat acolo. Cu nimic altceva. Specialiștii stăteau departe. Doar ne spuneau pe unde să mergem: «Mergeți 15 metri înainte, pe urmă faceți dreapta, pe urmă drept înainte, pe urmă ajungeți și deschideți trageți de roțile vanelor». Ei stăteau departe, doar porneau motoarele când pompele erau deschise, ca să scoată apa. Trebuia să ajungem la o vană, să rotim, să pompăm apa. Așa ne ziceau superiorii: «Două minute să dovediți!» În două minute trebuia să ajungem la instalație, să învârtim roata aia, nu trebuia să stăm nimic mai mult”. Doi au greșit - „au zăbovit mai mult, s-au rătăcit, nu se știe. Pe unul l-au găsit, l-au scos, l-a bufnit sângele pe nas, pe gură. A venit urgența. Ăsta a murit! Pe celălalt nu l-am văzut, am înțeles că a scăpat, nu știu”.
„Am fost în miezul catastrofei. La acțiunea de pompare, uraniul era deasupra. Nu am fost doar noi. Au fost mulți. Erau și deasupra reactorului și dedesubt. Ce simțeam? Un gust metalic. Și de iod. Îl simțeam în gât. Parcă aș fi băut iod. Nu era un dozimetru, nu controla nimeni câte radiații primeam. Am început să facem gălăgie. Și pe urmă a venit unul, ne controla la două zile și zicea: «Normal!». Ce normal, măi? Când am plecat de acolo, m-au dezbrăcat, am plecat fără nimic. Mi-au dat niște straie vechi aduse de niște milițieni fără epoleți și am plecat la Kiev. Totul, ce aveam, am lăsat acolo”.
„Asta mi-a fost soarta. Camarazii? Morți cu toții”
O parte a unității lui Mihail Condrea a mai rămas la Cernobîl pentru asigurarea perimetrului. „Eu nu am fost. Dar băieții au mai rămas să păzească. Că veneau hoți, intrau prin apartamentele goale. Vă închipuiți, când s-a făcut evacuarea, oamenii au lăsat totul, chiar totul așa cum era. Ei, și beciuganii ăștia intrau să găsească aur, bani… Vreo trei dintre ăștia, prinși, au fost împușcați față de toți. Iaca, asta o fost”.
„Asta mi-a fost soarta. Cursurile la școala din Kiev le începusem pe 24 aprilie. Peste două zile… Cernobîl”, ridică din umeri ofițerul. Apoi povestește de urmări: camarazii cei mai atinși de radiații au fost cei care au lucrat la încărcarea elicopterelor cu materialele necesare stingerii incendiului. Cuvele duduiau de radiații - „acolo am luat și eu doză mare. Cei mai mulți nu se mai puteau ridica din pat”. Alții nu au rezistat presiunii, stingeau sticlele cu vodcă. Eroul Mihail Condrea are și un final de poveste despre cei care au salvat, în 1986, Europa: „Eu? Eu eram sportiv, nu oboseam de fel. Dar după Cernobîl am simțit că încep să obosesc. Cam la două luni, așa, au fost primele semne. Acum, am probleme mari cu glanda tiroidă. Camarazii, toți, s-au dus. Cancere, morți în chinuri. În unitatea mea, eram șase moldoveni. Numai eu mai trăiesc. Ultimul, s-a dus anul ăsta. Schelet mai rămăsese. La 52 de ani”.
Cu automatul în ușa reactorului
Alexandru Dutca e un munte de om. Lucrează la Căușeni - oraș înspre Transnistria -, coordonează trupe ale Inspectoratului pentru Situații de Urgență. Stă la birou în uniforma albastră și zâmbește trist când își aduce aminte de trecut: în 1987 a fost încorporat în armata sovietică, așa cum se proceda în acea vreme. A ajuns la Kiev, a zis că a dat de viață bună. Până la jurământul militar - cam o lună - a stat în capitala Ucrainei. Pe urmă, fără nicio pregătire, a fost trimis, împreună cu unitatea sa, direct la Cernobîl. Trecuse un an, aproape, de la explozie - militarul a fost angrenat în misiuni de pază și ordine publică. La reactor a stat un an și patru luni! După ce a scăpat de radiații, a venit acasă. N-a stat mult, a plecat pe front: începuse războiul cu trupele separatiștilor din Transnistria!
„Asta e realitatea: până am ajuns la Kiev n-am cunoscut nimic. Nici eu, nici ceilalți - cam 100 de moldoveni - n-am știut unde o să facem serviciul militar. La Cernobîl am ajuns după o lună de stat la Kiev. Am ajuns nepregătiți. Nu știam nimic. La Cernobîl, ca să cunoașteți, atunci era perimetru compus din trei zone: prima era stația în sine, reactorul. Apoi, la zece kilometri, era alt perimetru. Cu sârmă ghimpată, electricitate... Pe urmă venea zona exclusivă până la 30 de kilometri în jurul centralei. Ne țineau așa: primele două luni ne țineau chiar la stație (la reactor - n.n), pe urmă ne mutau la zece kilometri, pe urmă la 30 de kilometri. În primul perimetru, în nucleu, am fost în serviciu chiar la intrare, verificam documentele specialiștilor. La două zile intram la caraulă, adică la gardă. Eram tânăr și frumos. Veteranul de la Cernobîl râde. Pe urmă redevine serios ca și cum ar fi fost în „caraula” de lângă reactor: „N-am conștientizat ce se întâmplă acolo. La luptă te duci, vezi inamicul, vezi pușca. Aici era altceva: era aer ce-l răsufli. Iar politica statului atunci era că: «Totul e bine!»”.
Despre protecția soldaților, Alexandru se strâmbă: „Un costum și o mască d-aia”. Din mimica omului înțelegi că protecția oferită de sovietici era degeaba - „A, și la ieșire din serviciu ne dezinfectau. Pe mâini și pe bocanci. Asta era tot. Adică zero”. În momentul în care unitatea lui Alexandru efectua misiuni de ordine publică, la reactorul de la Cernobîl se efectuau lucrări pentru ridicarea sarcofagului de beton. Grafitul - din tijele reactorului, extrem de radioactive, ce fuseseră împrăștiate în jur - fusese strâns și acoperit cu beton. „Care lucrau acolo - o oră, două, intrau, ieșeau - primeau doze mari. Aparatele de măsurare a radiațiilor erau de alea sovietice. Nu măsurau nimic. Scoteau zgomote, dar nu era niciun specialist să le interpreteze. Datele erau scrise pe un panou de dozimetriști și asta era tot. Am fost carne de tun într-un război cu un inamic invizibil”, își amintește eroul de la Cernobîl.
Tot anul îngropăm, câte doi-trei
După timpul petrecut la ruinele reactorului și o altă perioadă de gardă la perimetrul aflat la 10 kilometri de centrală, unitatea lui Alexandru a fost relocată în Belarus. Acolo, misiunea a fost de a monitoriza satele părăsite din apropierea centralei: „Erau și sate care nu fuseseră evacuate. Și localnicii se duceau în așezările părăsite și luau televizoare, mobilă, lucruri. Și așa, radioactive, le duceau la târg să le vândă. S-au luat lucruri chiar de la 10 kilometri de reactor. Și le-au dus la Kiev, în alte orașe, prin toată Uniunea Sovietică”. Alexandru a mai fost și în zona tehnică: „în pădure se amenajaseră locuri speciale unde au fost depozitată tehnica. Mii de autocare, vertalioate (elicoptere - n.n), camioane, buldozere, salvările... Ce intraseră acolo, numai pentru o zi, și erau afectate de radiații. Erau pe rânduri, abandonate acolo. Paza era făcută să nu fie luate și vândute. Tehnica militară se află și acum acolo. A fost îngropată”.
Mulți dintre militarii care au fost cu unitatea lui Alexandru la Cernobîl s-au îmbolnăvit. Mulți au murit de cancer. „Cu dizabilități avem: cu gradul întâi - 216, cu gradul doi - 1.533, cu gradul trei… Ce înseamnă aceste dizabilități? Afecțiuni, conform comisiei medicale, în urma primirii radiațiilor. Majoritatea cu afecțiuni la glanda tiroidă. Alții cu cancer la sânge. Apoi, diabet. Eu am probleme cu glanda tiroidă: regulat trebuie să primesc medicamente. Nu le primesc, mă fac ca leguma”.
În zona lui, la Căușeni, veteranii de la Cernobîl se sting repede: „Pe raionul acesta, avem 64 de oameni care au fost la Cernobîl. Din 64 au rămas 43. Noi, tot anul îngropăm. Câte doi-trei. Pe republică eu zic… dă, Doamne, să trăiască… eu zic că din 1986 câți au rămas cred că cinci ani de zile și ne ducem toți”.
În prezent, veteranul de la Cernobîl spune că are asigurat, ca „recompensă”, tratament la sanatoriu, o dată pe an, apoi tratament periodic - „ca să scoatem radiațiile din noi, la spitalul Guvernului” - , o primă lunară pentru hrană și o alocație.
După reactor, pe front
După stagiul de la Cernobîl, Alexandru s-a angajat la Ministerul de Interne al Moldovei. A absolvit Academia MAI și a fost trimis la practică la Căușeni. Taman când a început războiul cu separatiștii. „Ce am văzut? Cadavre, copii, evacuări, trădări. De toate. Cel mai puternic moment: am plecat spre Tighina și ne-au oprit la morgă. Să-i vedem pe colegii noștri. Sute de cadavre. Atunci am înțeles unde merg. Am fost două săptămâni pe linia Tighina. Până a aflat conducerea Academiei unde ne-au dus. Și ne-au retras. În fața noastră erau separatiștii, cazacii. Erau înarmați. Noi.... eu... mulțumesc statului român. Că așa am primit automat și grenade. Că aveam doar pistolet”, povestește Alexandru Dutca.
Acum, veteranul de la Cernobîl conduce și o asociație a celor care au contribuit la lichidarea efectelor exploziei reactorului 4 de la Centrala Nucleară I.V Stalin. Numără bolile și morții. E mai ponderat când vine vorba de ajutorul dat de către guvernul de la Chișinău, nu zice nimic de lipsa recunoștinței sovieticilor.
Mihail Condrea însă e radical: „Păi, rușii (se referă la cei din Transnistria - n.n) veneau la noi să se trateze. Iar noi avem probleme, nu ni s-a dat tot ce s-a promis, sunt anumite probleme. Nici măcar un pietroi la care să ne rugăm, să ne plângem morții nu avem...”.
